John Duns Scot, cunoscut şi ca John Duns Scotus sau Johannes Duns Scotus, (n. cca. 1266, Duns/Scoţia - d. 8 noiembrie 1308, Köln/Germania) teolog şi filosof medieval, fondator al curentului scolastic denumit "scotism". Pentru precizia argumentaţiei sale a fost supranumit Doctor Subtilis. Pe mormântul său, aflat în Biserica Minoriţilor din Köln, stă scris: "Scotia me genuit. Anglia me suscepit. Gallia me docuit. Colonia me tenet" ("Scoţia m-a născut/ Anglia m-a primit/ Franţa m-a învăţat/ Köln-ul mă ţine").
Cuprins |
John Duns Scot s-a născut aprox. în anul 1266, la Duns, comitatul Berwick, sau Maxton, comitatul Roxburgh (Scoţia), fiu al unui bogat proprietar de pământ. În anul 1277 este trimis la mănăstirea franciscană din Dumfries, unde unchiul său era vicar general, iar în 1281 intră în ordinul franciscan. În 1291 Duns Scot este hirotonit preot.
Între 1293 şi 1296 studiază la Paris iar între 1297 şi 1301 se găseşte la Oxford, unde scrie primul comentariu al său la Sentinţe, sub titlul de Opus Oxoniense. Între 1302 şi 1303 predă la Universitatea din Paris.
În 1303 este silit să părăsească Franţa, datorită implicării în disputa dintre Filip al IV-lea cel Frumos şi Papa Bonifaciu al VIII-lea pe tema fiscalizării averilor bisericii.
Între 1303 şi 1304 Scot se află în exil, probabil în Anglia, la (Cambridge sau Oxford).
În 1304 revine la Paris unde, în 1305, primeşte titlul de doctor în teologie. În 1307 este trimis la Köln, datorită implicării în alte controverse, de data aceasta cu privire la doctrina marianică. Moare la Köln, la 8 noiembrie 1308, probabil într-o epidemie de pestă. Este înmormântat în biserica Minoriţilor a ordinului franciscanilor.
În 1710 Episcopul de Nole oficializează cultul "Preafericitului John Duns Scotus". La 20 martie 1993, este beatificat de către Papa Ioan Paul al II-lea.
Duns Scot, ca majoritatea filosofilor creştini din acel timp, separă în mod net filosofia de teologie, dar recurge uneori la una pentru a explica pe cealaltă. Filosofia ocupă totuşi cea mai mare parte a operelor sale, până la problema revelaţiei. Se poate spune că în centrul preocupărilor sale se găsesc toate consecinţele raţionale ale dogmei libertăţii creaţiei divine. El accentuează caracterul arbitrar al legilor instituite de Dumnezeu: "Non quaerenda ratio quorum non est ratio" ("Nu trebuie căutată raţiunea în ceea ce este lipsit de raţiune").
Duns Scot analizează conceptul cauzalităţii în scopul unei demonstraţii riguroase a existenţei lui Dumnezeu, fiinţă supremă şi infinită. Totuşi, pentru a cunoaşte adevărul în toată plenitudinea lui şi pentru a îndeplini destinul veşnic, el consideră că omul nu trebuie să recurgă la judecată sau la consideraţii filosofice, ci să facă apel la revelaţia divină, care completează şi desăvârşeşte cunoaşterea naturală fără a genera vreo contradicţie cu aceasta. Pentru Duns Scot, teologia şi filosofia sunt două discipline dinstincte şi independente, totuşi ele sunt complementare, pentru că teologia foloseşte filosofia ca instrument de lucru ("philosophia ancilla theologiae" = "filosofia este în seviciul teologiei").
În ceea ce priveşte problema, dacă teologia este sau nu ştiinţă, Duns Scot se delimitează net de opiniile lui Toma de Aquino: în timp ce acesta definea teologia în primul rând ca disciplină speculativă, Duns Scot o consideră ca ştiinţă practică, care nu se ocupă de probleme teoretice decât în măsura în care poate contribui la salvarea sufletelor prin revelaţie. Prin credinţă, se poate ajunge la certitudinea absolută, după care sufletul uman este incoruptibil şi nemuritor. Raţiunea poate furniza argumente în favoarea unei asemenea ipoteze, dar nu o poate demonstra cu preciziune.
La fel ca şi Toma de Aquino, Duns Scot adoptă o doctrină realistă, dar vederile lor diferă în special în problema percepţiei. Duns Scot admite că atât intelectul, cât şi simţurile pot percepe şi înţelege realitatea lucrurilor în mod direct şi intuitiv. Toma de Aquino susţinea că intelectul nu poate percepe direct singularitatea lucrurilor materiale, ci doar natura universaliilor dedusă din percepţiile sensoriale. Duns Scot se opune în egală măsură vederilor lui Averroes privind problema percepţiei, afirmând că realitatea materială conţine în ea însăşi elementele care permit să fie înţeleasă ca atare.
După Duns Scot, categoriile universale ("universalia") nu sunt independente de spiritul uman, fiecare existenţă particulară sau singulară posedă o natură formală distinctă. Astfel, cunoaşterea adevărurilor eterne are o bază obiectivă, din care derivă libertatea omului şi întâietatea voinţei umane. Combătând ipoteza după care actele divine ar rezulta dintr-un liber arbitru, el admite totuşi că existenţa reală a lucrurilor depinde de libera decizie a lui Dumnezeu, aşa cum obligaţiile morale depind de voinţa divină.
Multe secole după moartea sa, discipolii lui Duns Scot, "scotiştii", au fost înr-o permanentă dispută cu "tomiştii", discipolii lui Toma de Aquino. Influenţa lui Duns Scot s-a exercitat în special asupra scolasticii spaniole tardive, iar în restul Europei asupra unora din filosofii iluminismului (Christian Wolff, Immanuel Kant). Elemente dezbătute în operele lui Duns Scot au fost reluate în secolul al XX-lea de filosofi ca Charles S. Pierce şi Martin Heidegger.
.JPG#Imagine:Litauisches_Sprachgebiet_(1876).JPG){kind=link}