| Vidră de mare Stare de conservare: În pericol
|
|||||||||||||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
 |
|||||||||||||||||||
| Clasificare ştiinţifică | |||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||
| Nume binomial | |||||||||||||||||||
| Enhydra lutris L., 1758 |
|||||||||||||||||||
 Răspândirea geografică, istorică şi actuală, a vidrei de mare
|
|||||||||||||||||||
Vidra de mare (Enhydra lutris), denumit şi lutru de mare, biber de Kamceatka sau biber de mare, este un mamifer marin răpitor din familia mustelidelor, rudă apropiată a vidrelor obişnuite. Este răspândită pe ambele coaste ale Oceanul Pacific de Nord. Masa tipică vidrelor de mare adulte variază între 14–45 kg, fiind astfel cele mai grele animale dintre mustelide, dar în acelaşi timp unul dintre cele mai mici mamifere marine. Spre deosebire de alte animale animale din acest grup, vidrele de mare înaintează foarte puţin pe ţărm şi, cu toate că se pot deplasa pe uscat, îşi petrec cea mai mare parte a zilei în apă.
Vidrele de mare preferă zonele de litoral pentru înot şi scufundări. Aici ele se hrănesc mai mult cu nevertebrate – arici-de-mare, diverse moluşte şi crustacee – dar şi cu unele specii de peşte. Reglează cantitatea de arci-de-mare, abundenţa cărora cauzează împuţinarea indivizilor de varec. Ele posedă mai multe abilităţi de prelucrare a hranei. În primul rând, folosesc pietre de pe litoral pentru a sparge crabii. În al doilea, ele posedă câte un „buzunar” natural în care depozitează temporar hrana până la ieşirea la suprafaţă. Principalii răpitori ai vidrei de mare sunt orcile. Astfel, în lanţul trofic, vidra de mare este poziţionată între orci şi nevertebrate / peşti.
Specia vidrei de mare, numărul reprezentanţilor cărora era estimat odată la 150–300 000, a fost intens vânată în perioada anilor 1741 şi 1911, în urma cărui fapt acest număr a scăzut până la doar 1–2 000. Ulterior, includerea speciei în lista de animale pe cale de dispariţie şi în mai multe documente ce prevedeau conservarea speciei, cu precădere în Cartea Roşie a statelor din areal. Aceste acţiuni au ridicat populaţia vidrelor de mare la două treimi din cea iniţială. De asemenea, au fost considerate un succes al organizaţiilor de protecţie a mediului şi o contribuţie majoră la împiedicarea degradării ecosistemului marin. Oricum, Enhydra lutris rămâne a fi o specie ameninţată.
Cuprins |
Prima descriere ştiinţifică a vidrei de mare a fost făcută de Georg Wilhelm Steller în anul 1751. Steller a luat parte la a doua expediţie în Kamceatka, aflată sub comanda lui Vitus Bering. Corabia expediţiei a naufragiat în preajma insulelor Comandorului şi 75 de marinari au fost nevoiţi să petreacă iarna 1740–1741 pe cea mai mare insulă din acest arhipelag, care a fost numită ulterior insula Bering. Vânătoarea de mamifere marine, în particular a vidrelor de mare, a ajutat o parte a echipajului expediţiei să supravieţuiască condiţiilor grele de iarnă (din 75 persoane au rămas în viaţă numai 40; printre decedaţi se număra însuşi Bering). Georg Steller era naturalistul expediţiei, a făcut însemnări regulat şi, după 10 ani, a publicat o descriere succintă a animalelor marine de pe insulă, unde a descris, în treisprezece pagini, şi vidra de mare[1]. Această descriere din secolul al XVIII-lea a constituit singura cercetare efectuată asupra vidrelor de mare pentru următorii 200 de ani, astfel încât de studierea lor în natură nu s-a mai ocupat nimeni până în anii '30 ai secolului al XX-lea[2].
Începând cu anul 1751, un şir de cercetători, bazându-se pe descrierile lui Steller şi pe blănurile şi scheletele de vidre de mare aduse în Europa, au încercat să clasifice specia din punct de vedere taxonomic. Însă, dat fiind faptul că vidra de mare posedă o mulţime de particularităţi morfologice ce o deosebesc de alte specii, clasificarea taxonomică a fost revizuită de numeroase ori. Astfel, Steller, apoi şi Iohann Exberg, au clasificat vidra de mare în familia lutrelor (Lutra)[1][3]. Carl Linné a atribuit-o familiei mustelidelor (Mustela)[4], pentru ca mai apoi Peter Pallas să o clasifice în familia focilor (Phoca)[5]. La mijlocul secolului al XIX-lea, vidra de mare a fost, în sfârşit, clasificată într-o familie separată – cea a enhidrelor (Enhydra, termen introdus de naturalistul scoţian John Fleming în anul 1822[6]), însă tendinţa de a unifica această familie cu vidrele într-o familie unică – lutrele (Lutrinae) – a durat până la sfârşitul secolului XX. În prezent Enhydra este totuşi clasificată ca subfamilie a familiei Lutrinae. O concluzie finală despre apartenenţa sistematică a vidrei de mare a fost formulată după descoperirile fosilelor Potamotherium dubia, Aonyx hessica şi Enhydra reevei din miocen şi pliocen, recunoscute ca fiind asemănătoare ca formă[7][8].
Unicitatea vidrelor de mare, lipsa datelor paleontologice şi, prin urmare, numeroasele conflicte de opinie privind clasificarea taxonomică a vidrei de mare au adus cu sine o mare varietate de denumiri ale ei în nomenclatura binară, formulate de diferiţi cercetători:
Enhydra lutris (Linnaeus, 1758) după [1]
| Nomenclatura binară | Semnificaţie |
|---|---|
| Lutra marina Steller, 1751[1] | „Vidra de mare” |
| Lutra marina Erxleben, 1777[3] | „Vidra de mare” |
| Mustela lutris Linné, 1758[4] | „Jderul-vidră” |
| Lutra gracilis Bechstein, 1800 | „Vidra zveltă” |
| Phoca lutris Pallas, 1811—1831[5] | „Foca-vidră” |
| Pusa orientalis Oken, 1816[9] | „Foca siberiană de est” |
| Enhydra Stelleri Fleming, 1822[6] | |
| Latax lutris Gloger, 1827[10]; | |
| Latax lutris Stejneger, 1898[11] | - |
| Lutra stelleri Lesson, 1827[12] | „Vidra lui Steller” |
| Enhydris lutris Lichtenstein, 1827[13] | |
| Engydris marina Brandt, 1880 |
Vidrele de mare sunt cele mai mari reprezentante ale familiei mustelidelor şi singurele animale întru totul marine din această familie. Ele posedă un şir de particularităţi morfologice unice, care au contribuit la acomodarea la mediul de viaţă marin şi reprezintă singura specie din genul Enhydra. În acelaşi timp, vidrele de mare sunt unele din cele mai mici mamifere marine, fiind depăşite în dimensiuni de morse, foci, pisici de mare etc. Dintre mamiferele marine, un singur reprezentant al familiei delfinilor sunt mai mici decât vidrele de mare – delfinul pestriţ (sau cu cap rotund) (Cephalorhynchus commersoni).
În familia mustelidelor vidra de mare este clasificată în aceeaşi subfamilie Lutrinae, deoarece se consideră că aceasta are un strămoş comun cu vidra obişnuită şi cu cea fără gheare de est care, la fel ca vidra de mare, este clasată într-un gen aparte a subfamiliei lutrinae. Acest strămoş, care vieţuia în Eurasia, mult timp a fost considerat drept fosila Potamotherium valletoni din epoca miocenului[2][8], însă cercetătorii de azi consideră Potamotherium valletoni ca fiind doar un element de legătură şi deplasează timpul caracteristic strămoşului lutrelor în miocenul timpuriu[14]. Se consideră că migraţia lutrelor (şi, în particular, a vidrelor de mare) din Eurasia în alte părţi ale lumii a avut în pliocenul mijlociu.
Cariotipul vidrei de mare numără 38 de cromozomi[15].
În prezent există trei subspecii ale vidrelor de mare recunoscute unanim. Acestea sunt:
În afară de acestea, mai mulţi specialişti consideră că este necesar a diferenţia vidra de mare obişnuită de pe insulele Comandorului de cele din Kamceatka şi insulele Kurile. Pentru vidra de mare de Kamceatka au fost propuse două variante de denumiri în nomenclatură binară: Enhydra lutris gracilis (Bechstein, 1799) şi Enhydra lutris kamtschatica (Dybowski, 1922). De asemenea, este întocmită o listă a celor mai pronunţate deosebiri dintre cele două subspecii[2][18], nefiind de altfel recunoscută ca încă o subspecie de alţi cercetători[19]. Confuzia creată în jurul clasificării vidrei de mare pe subspecii a apărut din cauza că cercetarea vidrelor de mare a fost făcută un timp îndelungat de părţi separate: specialiştii sovietici cercetau malurile estice ale Rusiei de astăzi, iar americanii malurile vestice ale Alaskăi, Canadei şi Californiei. Hotarul dintre arealul vidrei de mare obişnuite şi celei nordice, însă, urmează exact linia hotarului dintre SUA şi Rusia. Probabil, cercetările viitoare comune pe malurile insulelor Comandorului vor clarifica acest subiect.
Vidra de mare este un animal relativ mare: lungimea sa atinge 1,5 m, iar greutatea atinge 45 kg. Masculii sunt mai mari decât femelele: de obicei, sunt cu 35% mai grei şi cu 10% mai lungi. Masculii adulţi cântăresc de la 22 până la 45 kg şi cresc în lungime de la 120 până la 150 cm. Femelele adulte ale vidrei de mare californiene cântăresc de la 14 la 36 kg şi măsoară în lungime de la 100 până la 140 cm[20][21].
La naştere, vidrele de mare au lungimea totală (adică împreună cu coada) de cca. 55 cm şi cântăresc 1,5 kg. Ajungând la vârsta de 6 luni, ele deja ating lungimi de până la 110–115 cm şi o masă de 11 kg[20]. Pe parcursul următorilor trei ani vidrele de mare îşi ating dimensiunile şi greutatea maxime. Vidrele de mare vieţuiesc în medie 9–11 ani, iar în unele cazuri până la 23 de ani. De asemenea, sunt înregistrate cazuri când vidrele de mare atingeau vârsta de 20 ani în captivitate[21].
După forma capului şi construcţia generală a corpului vidrele de mare amintesc de cele obişnuite. Şi totuşi, primele au un tors de formă cilindrică mai lungă şi mult mai masivă. Gâtul vidrelor de mare este scurt şi gros, capul e rotund, cu nişte urechi mici şi mustăţi lungi. Aşezarea blănii pe corp aminteşte de aşezarea plapumei pe pat, formând numeroase încreţituri.
Capul vidrelor de mare este rotund, barba pare puţin tocită din cauza nasului mare şi buzei inferioare bine dezvoltate. La mai mulţi indivizi culoarea blănii se schimbă o dată cu vârsta din brună-cenuşie în galben-deschisă sau aproape albă. Mustăţile (sau vibrisurile) vidrelor de mare sunt nişte organe de simţ importante. Ele au o culoare albă şi sunt aşezate pe obraz, pe buza de sus şi deasupra ochilor. Lungimea vibrisurilor pe buza de sus alcătuieşte de la 50 până la 70 mm, iar a celor de deasupra ochilor – până la 30 mm[20]. Ceafa aproape totdeauna păstrează o culoare brună-închisă. Maxilarele vidrelor de mare sunt puternice şi bine împreunate cu craniul. În acelaşi timp, ele s-au scurtat în timpul evoluţiei pentru a asigura o muşcătură puternică, deoarece cea mai mare parte din mâncarea folosită este tare. Creierul este dezvoltat bine, gradul de dezvoltare al cavităţii craniene fiind 5,8 (în timp ce la vidre este 4,63)[22].
 |
Nas | Ureche |
 |
 |
|
| Ochi | Gură şi dinţi | |
 |
 |
, în timp ce la celelalte carnivore este 
[2]. În aşa mod, vidrele nu au nici mai mult nici mai puţin decât 4 incisivi inferiori[19]. Raportul general dintre dinţii superiori şi cei inferiori este 
[20], cu toate că se cunosc cazuri când numărul de dinţi atingea 34[1]. Vidrele de mare se nasc cu 26 dinţi cu raportul 
. Dinţii vidrelor de mare sunt adaptaţi în cea mai mare parte la mestecarea moluştelor tari sau a carapacelor crabilor, lucru uşurat de molarii laţi şi comprimaţi. În acelaşi timp, ei sunt mult mai puţin adaptaţi la menţinerea peştilor sprinţari şi alunecoşi spre deosebire vidrele obişnuite.Membrele anterioare ale vidrelor de mare sunt scurte şi amintesc puţin de cele ale câinilor. Extremităţile membrelor anterioare nu sunt însă formate din pernuţe şi degete, ci dintr-o suprafaţă compactă continuă de culoare neagră. Unghiile de pe laba anterioară sunt intrânde în piele şi ating 10 mm în lungime. La adulţi ele sunt puternic condensate, iar la tineri sunt ascuţite şi puternic rotunjite înăuntru. Pernuţele de pe membrele anterioare sunt, deopotrivă cu vibrisurile, nişte organe de simţ de importanţă vitală.
Membrele posterioare ale vidrei de mare sunt amplasate foarte în spate. Degetele lor sunt unite până la ultima falangă, ceea ce transformă membrele posterioare în înotătoare. Degetul exterior este cel mai lung, celelalte scurtându-se treptat până la cel mai mic, cel inferior. Acest raport dintre lungimile degetelor membrelor posterioare la vidra de mare este absolut diferit de cel al altor mamifere la care degetul al cincilea, mezinul, este cel mai mic. Unghiile ating 12 mm în lungime şi sunt condensate la indivizii adulţi[2].
 |
 |
Laba anterioară (în stânga) şi cea posterioară (în dreapta). Degetele se dezvoltă împreună pe ambele membre, în plus, în cazul membrelor posterioare, ele sunt unite până la ultima falangă, ceea ce duce la transformarea labelor posterioare în înotătoare. Lungimile degetelor de pe laba posterioară se schimbă într-o altă ordine decât la majoritatea mamiferelor, micşorându-se treptat de la al cincilea spre primul. |
Coada vidrelor de mare este relativ scurtă, dar groasă şi musculoasă. De obicei, are lungimea de 30–36 cm, lăţimea de 6–7 cm, iar grosimea — 4–5 cm. În timpul înotului, coada are rol de timonă.
Scheletul videlor de mare este adaptat pentru o supleţe mai pronunţată. Coloana vertebrală este alcătuită din 50-51 vertebre, dintre care 7 cervicale, 17 toracale, 6 lombare, 3 sacrale şi 20-21 codale. Apofiza spinală are o poziţie puţin înclinată la vertebrele lombare, ceea ce asigură flexibilitate suplimentară. Cavitatea toracică este alcătuită din 14 perechi de coaste, dintre care 10 perechi se mişcă împreună cu pieptul (în timpul respiraţiei). Construcţia oaselor din extremităţi de asemenea oferă vidrei de mare supleţe. Coapsele sunt dezvoltate puternic, osul tibial mare fiind foarte gros, iar cel mic foarte subţire. Falangele degetelor sunt îndesate, comprimate. În general, oasele vidrelor de mare sunt mai puternice decât cele ale vidrelor de râu. Câteodată oasele lor primesc cu timpul nuanţe violet-pale, lucru cauzat de alimentaţia cu arici-de-mare[2].
Blana vidrei de mare este foarte deasă: până la 50 mii de fire de păr pe cm², fape care asigură aşezarea aeriană în straturi şi protejează animalul de frig[20]. Vidrele de mare, în comparaţie cu alte mamifere marine, ca focile sau balenele, nu au un strat de grăsime sub piele, de aceea rolul de conservare a căldurii este jucat exclusiv de blană. Pielea stă liber pe vidra de mare şi formează numeroase încreţituri. De exemplu, sub fiecare membru anterior există cute îndeajuns de mari pentru a păstra temporar diferite prăzi în timpul scufundărilor la adâncime de lungă durată.
Blana este compusă din fire de păr ţepoase (mai puţin de 1% din numărul total) şi pufoase. Vidra de mare îşi curăţă regulat blana „pieptănându-se”, ceea ce permite ca firele de păr să rămână uscate, conferind o aşezare în straturi aeriană. De asemenea, ea are un număr mare de glande sebacee, care împiedică umezirea firelor de păr ţepoase. Firele de păr ţepoase sunt drepte şi au lungimea de 15–45 mm, iar lăţimea de 40–175 μm. Cele pufoase au 8–30 mm în lungime şi 5–19 μm diametru[20].
Densitatea blănii variază puţin în funcţie de anotimp (vară sau iarnă). Vidrele de mare nu au perioade de năpârlire delimitate în timp; aceasta are loc pe tot parcursul anului, mărindu-şi un pic intensitatea în perioada primăvară-vară. Blana este puţin mai densă în partea abdominală, lucru observat mai ales la tineri, a căror blană încă nu a fost roasă de pietre în timpul locomoţiei. Blana femelelor se deosebeşte după structură de cea a masculilor şi este considerată mai fină[2].
Densitatea mare a blănii de vidră de mare şi, de aici, şi preţul ridicat cu care se vindea, a dus la exterminarea acestora în masă în secolele XVIII–XIX.
Culoarea blănii vidrelor de mare variază de la aproape roşie până la aproape neagră, dominând nuanţele brune-închise, însă unele părţi ale corpului, mai ales capul, „cărunţesc” odată cu vârsta. Rar se întâlnesc albinoşi (indivizi de culoare absolut albă)[1][18], şi încă mai rar indivizi de culoare absolut neagră[20]. În general, părţile corpului care nu sunt expuse „încărunţirii” trec cu timpul de la nuanţe roşiatice la nuanţe cafenii-închise şi negre, iar cele expuse, dimpotrivă, capătă nuanţe mai deschise. În aşa mod, odată cu vârsta, se măreşte şi contrastul coloritului. Specialiştii nu au găsit diferenţe între coloritul femelelor şi cel al masculilor. La vidrele de mare obişnuite vara se observă fenomenul înroşirii blănii.
.jpg) |
.jpg) |
.jpg) |
Organele interne ale vidrei de mare au particularităţi evidente de adaptare la modul de viaţă marin. Multe dintre ele sunt mărite (ca raport procentual din greutatea corpului) în comparaţie cu alte mamifere. Stomacul vidrei de mare este foarte mare şi are pereţii formaţi din numeroase straturi. Intestinul este foarte lung, depăşind lungimea corpului de aproximativ 10 ori. Greutatea totală a tubului digestiv atinge 15,5% din greutatea corpului. Ficatul constă din 5-6 lobi, este mare (aproximativ 8% din greutatea animalului) şi este dotat cu vezică biliară. Pancreasul de asemenea este mărit şi împărţit în câţiva lobi. Astfel, organele digestive seamănă după structură mai mult cu cele ale animelelor omnivore decât cu cele ale animalelor carnivore tipice[20]. Rinichii au şi ei dimensiuni mari (până la 2,8% din greutatea totală a corpului). Ei permit vidrei de mare să se alimenteze cu apă sărată[24]. Volumul plămânilor vidrei de mare îl depăşeşte de 2-4 ori pe cel al pinipedelor, ceea ce le permite în primul rând scufundarea la adâncimi mari, iar în al doilea — aptitudinea de a pluti la suprafaţa apei (conform legii lui Arhimede), lucruri posibile datorită capacităţii plămânilor de a reţine mult aer. Plămânii cântăresc 6% din greutatea corpului, dar încap în el în mod natural, întrucât vidrele de mare au diafragma asimetrică (partea spinală a cutiei toracice este mai mare decât cea ventrală). Inima vidrelor de mare nu are dimensiuni excepţionale – constituie 1% din greutatea totală a corpului. Ventriculele sunt puternic dezvoltate. Vezica urinară este mică. Glandele sudoripare, menite pentru recunoaşterea sau marcarea teritoriului, lipsesc.
Pe baza numeroaselor mărturii ale unor exploratori ai secolelor XVIII-XIX[1][18][25][26], cercetătorii afirmă că la început vidrele de mare erau răspândite pe litoralul nordic al Ocenului Pacific: de la mijlocul peninsulei California de Jos în Mexic (aprox. 27° lat. N) spre nord, de-a lungul ţărmurilor SUA şi Canadei, apoi pe paralela de 60° lat. N, de-a lungul ţărmului sudic al peninsulei Alaska, insulelor Aleutine şi insulelor Comandorului, mai departe spre sud de-a lungul ţărmului estic al peninsulei Kamceatka şi insulelor Kurile până la partea nordică a insulei Honshū (aprox. 40° lat. N)[2][27].
Numele mai multor obiecte geografice sunt sau erau nume legate de numărul mare de vidre de mare. De exemplu, golful Cronoţk din regiunea Kamceatka se numea mai înainte „Marea Biberilor”, iar râul Kamceatka – „Kalanka” (din rusă Калан – vidră de mare). Recifele insulei Mednîi chiar şi astăzi poartă numele de „stâlpii biberilor”, iar insula Urup, una dintre insulele Kurile, se numea în japoneză „Rakkoshima”, adică „insulele vidrelor de mare”[2][28].
Exterminarea în masă a vidrelor de mare, care a continuat până la mijlocul secolului XVII, au redus teritoriile populate de aceştia doar la locurile greu accesibile pentru om. După diferite date, până la vânătoarea excesivă a vidrelor de mare se numărau de la câteva sute de mii până la 1 milion de indivizi, pentru ca la începutul secolului al XX-lea să existe doar 2000[21][29].
În prezent, datorită interzicerii vânării vidrelor de mare în toate statele în care trăiesc acestea, populaţia lor a crescut semnificativ, în comparaţie cu începutul secolului XX. În afară de aceasta, în SUA, în Canada şi în URSS, în anii 1950–60 s-au luat măsuri de repopulare cu vidre de mare pe arealul iniţial. Eforturile respective au avut un succes regional, regiunile populate de vidre de mare rămânând interminente, pe alocuri sporadic populate. Cu toate acestea, s-au păstrat exemplare de vidre de mare în Extremul Orient, pe ţărmurile Alaskăi şi ale Californiei. După datele anului 2006, în Rusia vieţuiesc în jur de 15 000 de exemplare, în Alaska 70 000 de exemplare, iar pe ţărmul Californiei — 2 500; câteva zeci de exemplare au fost observate şi pe malurile Japoniei[27][29]. Astfel, în lume se numără cca. 88 mii de exemplare de vidre de mare, adică 20% din numărul indivizilor de la mijlocul secolului al XVIII-lea.
De la începutul secolului XX în URSS s-au făcut încercări de a întreţine vidrele de mare în captivitate, cu scopul de a face producţia de blană o ramură a industriei. Experimentele primilor 30 de ani au eşuat: alimentaţia nesănătoasă şi calitatea proastă a apei au dus la diferite boli letale ale vidrelor de mare – de la infecţii intestinale până la pneumonie[2].
Către anii '40, oamenii de ştiinţă aveau deja experienţă în domeniu şi au construit medii de viaţă satisfăcătoare pentru vidrele de mare, pe care le-au asigurat cu apă marină, şi au alcătuit un meniu adecvat pentru alimentaţia lor[30][31]. Din 1938 până în 1941 vidrele de mare au fost crescute cu succes în astfel de „cuşti”, însă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial locaţiile respective au fost închise, iar animalele lăsate în libertate. Oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că ţinerea vidrelor de mare în captivitate este un proiect mult prea costisitor şi are o eficacitate economică apropiată de zero. Astfel s-a renunţat la creşterea vidrelor de mare în captivitate.
În prezent, vidrele de mare sunt ţinute în captivitate numai pentru scopuri ştiinţifice, dar şi distractive, în grădinile zoologice din America de Nord, Japonia, Europa. În particular, ele pot fi văzute în acvariumurile din Seattle, Vancouver, Newport, Monterey, New York, Lisabona etc.
Vidrele de mare duc un mod de viaţă diurn, cea mai mare parte a zilei petrecând-o în apă. Se presupune că înaintea distrugerii lor în masă, în secolul XVIII, ele ieşeau mai des pe uscat decât acum. În prezent vidrele de mare care vieţuiesc în locuri greu accesibile pentru om, de exemplu insula Mednîi, îşi petrec noaptea pe uscat la 10–15 m de ţărm, mai ales pe vreme de furtună. Când marea este zbuciumată, animalele mari sau bătrâne ies frecvent la ţărm, deoarece nu au putere să înfrunte stihia. În afară de aceasta, femelele îşi nasc puii pe uscat: pe mal sau pe pietrele litorale[2]. Pe de altă parte, vidrele de mare care vieţuiesc în regiuni populate de oameni, de exemplu, vidra de mare californiană, nu ies niciodată pe uscat. Construcţia corpului îi permite animalului să doarmă în apă aşezat pe spate, dat fiind faptul că plămânii au dimensiuni mărite şi pot reţine îndeajuns aer pentru a permite plutirea la suprafaţă. Anume mediul acvatic de viaţă este cel mai potrivit şi mai sigur pentru vidra de mare. Ea se poate mişca mult mai bine în apă decât pe uscat, iar hrana dobândită preferă să o mănânce în apă. Când marea este liniştită, vidrele de mare pot înota până la 25 de kilometri de ţărm, însă pe vreme de furtună preferă să rămână în apele puţin adânci. Specialiştii care cercetează comportamentul vidrei de mare relatează că, dacă li se taie calea înapoi spre apă, animalele manifestă tulburări psihologice[20]. Se întâmplă foarte rar ca vidrele de mare să se depărteze de ţărm mai mult de 15–20 m pe uscat.
Vidrele de mare sunt nişte animale foarte prietenoase, atât între ele, cât şi în relaţiile cu alte specii de animale, în afară de cele cu care se hrănesc. Vidrele de mare convieţuiesc în cel mai firesc mod cu urşii de mare, focile, câteodată împărţind cu ei culcuşul[2]. Lupta între aceste animale este un lucru foarte rar întâlnit. Conflicte apar numai între doi masculi în luptă pentru femelă, dar şi acestea poartă un caracter simbolic. Vidrele de mare au manifestat de la bun început un comportament prietenos faţă de om, ceea ce le-a făcut să fie o pradă uşoară în timpul distrugerii în masă. În secolele XVIII–XIX omul, apropiindu-se de grupele de vidre de mare, nu le trezea niciun sentiment de frică[1][24]. Spiritul paşnic al vidrei de mare se datorează, după cum presupun oamenii de ştiinţă, faptului că cele mai neînsemnate răni de pe corp pot deteriora învelişul de blană al animalului, fapt care duce la hipotermie, putând provoca chiar moartea[20].
Vidra de mare trăieşte uneori solitară, însă cel mai des în grupuri mici, lipsite de organizare ierarhică. Deşi mai înainte specialiştii considerau că există o anumită organizare ierarhică în grupurile de vidre de mare[1], acum s-a ajuns la un consens unanim asupra faptului că în grup nu se evidenţiază niciun conducător[20]. Uneori se întâmplă ca unii membri ai grupului să îl părăsească şi să devină animale solitare, alteori animalele singuratice se alătură unui grup sau altuia. De remarcat că, în cazul vidrelor de mare, acestea sunt acceptate cu bunăvoinţă în grup, spre deosebire de situaţiile similare la alte mamifere. Aceste grupuri sunt alcătuite sau numai din femele, sau numai din masculi, alteori din femelele cu puii nou-născuţi. Deplasarea grupelor de vidre de mare nu posedă un caracter sistematic. În timpul zilei ele înoată pe un teritoriu de cca 5,5 km², însă rareori se întâmplă ca un individ să înoate mai mult de 2 km pe zi. Vidrele de mare nu migrează decât în situaţii spontane[20][24]. Grupurile de vidre de mare nu populează un teritoriu anume şi se deplasează căutând hrană şi evitând tot felul de situaţii neplăcute. Masculii solitari parcurg câteodată distanţe foarte mari în căutarea femelelor. Vidrele de mare nu au deprinderea de a îşi marca teritoriul.
O zi standard din viaţa vidrei de mare constă din şase perioade de timp[24]:
„Pieptănarea” blănii este un element foarte important în viaţa vidrelor de mare. Ea asigură igiena ideală firelor de păr ţepoase. Pătarea acestor fire de păr pot duce la contactul direct al pielii cu apa, ceea ce poate cauza hipotermia.
 |
 |
| Vidre de mare dorm ţinându-se de mână | O vidră de mare culcându-se în alge |
| Specialiştii consideră că vidrele de mare se culcă în alge şi se ţin de mână în timpul somnului de teamă să nu fie duse în larg (sau aduse la mal)[24]. | |
Deşi vidrele de mare sunt animale preponderent diurne, cercetătorii observau câteodată cum unii indivizi se zbenguie în nopţile cu lună plină, iar pe timpurile distrugerii în masă, ele cădeau câteodată noaptea în plasă. Cu toate acestea, activitatea nocturnă a vidrei de mare este un fenomen rar întâlnit.
Specialiştii au descoperit, pe parcursul unor cercetări amănunţite, deosebiri mari între modul de deplasare al vidrelor de mare pe uscat şi cel în apă. Pe uscat, ele se comportă neîndemânatic, mergând cu greutate, însă în apă se simt foarte bine, înoată foarte mult şi chiar se joacă[2][1].
Vidrele de mare se pot mişca pe uscat în două moduri. Primul este mersul „târâş-grăpiş”, când partea anterioară a corpului rămâne în contact cu solul şi este târâtă. Acest mod de locomoţie permite animalului numai deplasarea cu viteze mici. Pentru a se deplasa mai repede, vidrele de mare utilizează al doilea mod de deplasare: îşi ridică spatele foarte sus, apropiindu-şi membrele unele de altele. Astfel vidra de mare dezvoltă viteze mai mari, practic aleargă, dând energic din lăbuţe. Acest tip de locomoţie este utilizat de vidrele de mare doar în situaţii de urgenţă, deoarece le epuizează foarte repede forţele: de exemplu când trebuie să ajungă repede în apă pentru a evita un pericol terestru. Ele nu pot fugi mai mult de câteva minute[20].
Aflându-se în apa marină, vidra de mare se simte foarte sigură. Ea înoată destul de repede, dezvoltând de obicei viteze de 12-16 km/h, şi destul de adânc, putând atinge adâncimi de până la 60 m, de exemplu în timpul căutării hranei. Preferă însă apele de adâncimi mici. În general rămâne sub apă până la aprox. 40 sec, dar dacă-i este foame sau simte un pericol, poate sta şi 5-8 minute. Poate înota atât pe spate, cât şi pe burtă. Ziua, vidrele de mare înoată foarte activ, se scufundă regulat, se zbenguiesc în apă.
Deşi peştele nu este principala hrană a vidrelor de mare, acestea îl vânează des, mai ales în timpul verii. Totuşi, modul de vânătoare al vidrelor de mare se deosebeşte mult de cel al vidrelor obişnuite, ultimele fiind mai adaptate pentru vânarea peştilor. O particularitate distinctivă a văzului vidrei de mare este aceea că vederea e îndreptată în jos şi puţin în părţi, în timp ce la vidrele obişnuite ea este îndreptată numai înainte. De aceea, atunci când urmăresc un peşte, vidrele de mare se întorc pe spate imediat înainte de a-l prinde, ceea ce le micşorează viteza de înot[20]. Ele nu pot ţine peştele în gură aşa de bine ca vidrele obişnuite, din cauza inadaptării dinţilor, de aceea folosc în acest scop şi lăbuţele.
În cazul unui pericol acvatic (de exemplu, apariţia orcilor), vidrele de mare, de obicei, rămân nemişcate în apă, străduindu-se să rămână neobservate. Dacă nu le reuşeşte, ele se grăbesc să iasă pe mal. S-au înregistrat cazuri când orcile săreau pe ţărm în goana după vidrele de mare[2].
Vidrele de mare posedă un auz bun şi un miros mai puţin dezvoltat, de aceea ele se bizuie mai mult pe văz şi simţul tactil. Acesta din urmă este atât de dezvoltat, încât chiar şi indivizii orbi sunt în stare să-şi prindă singuri hrana, căutând-o cu ajutorul pernuţelor membrelor anterioare bine dezvoltate din punct de vedere tactil şi analizând-o cu ajutorul vibrisurilor[20]. Totodată, organele de simţ sunt mai puţin adaptate pentru viaţa pe uscat în vederea depistării pericolelor. Vederea este îndreptată în jos, ceea ce reduce suprafaţa de observare a vidrei de mare, iar simţul tactil şi auzul nu sunt adaptate la aşa situaţii.
Vidrele de mare scot diverse sunete, majoritatea cărora seamănă cu nişte ţipăte. Vidrele de mare le folosesc în scopul atenţionării grupului asupra unui potenţial pericol, în timpul unor jocuri, în cadrul educării generaţiei mici. Sunetele cu ajutorul cărora vidrele de mare ameninţă şi caută să îngrozească (de obicei în cadrul luptei masculilor pentru cucerirea femelei) amintesc de mârâitul câinelui sau de sâsâitul şarpelui.
Vidrele de mare duc un mod de viaţă activ, mai ales pentru că necesită o mare cantitate de energie pentru a-şi menţine temperatura corpului (38°C) în apa rece. În acest scop ele sunt nevoite să mănânce o cantitate de alimente ce constituie 20-25% din masa totală a corpului. Viteza metabolismului este de opt ori mai mare în comparaţie cu mamiferele terestre de aceleaşi dimensiuni. Astfel, vidrele de mare mănâncă mult şi des.
Raţia de hrană a vidrelor de mare depinde de locul de trai al acestora, însă totdeauna constă întâi de toate din arici-de-mare, moluşte şi crabi. De obicei vidrele de mare înoată la fundul apelor puţin adânci şi îşi „culeg” hrana într-un „buzunar” special, aflat sub membrul anterior stâng şi format de o încreţitură pronunţată a pielii. Această procedură aminteşte de vizita la supermarket. Vidrele de mare au un „buzunar” identic şi sub membrul anterior drept, însă, după cum au demonstrat cercetătorii, ele nu se folosesc de ele pentru că sunt dreptace[20]. Strângând câteva animale mărunte, vidrele de mare revin la suprafaţa apei, unde se întorc pe spate şi scot câte unul, deschizându-l şi ronţăindu-l. Din când în când vidra de mare se întoarce la 360° ca să-şi cureţe burta de resturi, buzunarul rămânând plin. O asemenea procedură este importantă pentru păstrarea curăţeniei blănii.
Vidrele de mare dispun de o adaptare neobişnuită la alimentaţia cu moluşte tari: ele folosesc pietre de până la 3,5 kg pentru a le sparge carapacea. Ele lovesc în moluscă cu viteza de trei lovituri pe secundă până când carapacea cedează. Această particularitate le face unicele animale marine care folosesc instrumente, unicul reprezentant de acest fel a subfamiliei lutrinelor şi în general unul dintre puţinele animale non-primate care folosesc instrumente. Deşi în natură astfel de abilităţi sunt demonstrate doar de vidra de mare californiană, în captivitate şi alte subspecii pot fi uşor învăţate să facă acelaşi lucru. De exemplu, în parcul zoologic din Vancouver, o vidră de mare nordică a învăţat să folosească pietrele în strivirea moluştelor deja a treia zi după prima „discuţie” cu vidra de mare californiană. Deseori vidrele de mare nu lovesc cu piatra în moluscă, ci invers, aşezând piatra pe piept şi lovind în ea cu molusca. Pietrele sunt folosite de mai multe ori şi sunt păstrate în „buzunar”[33].
Structura tubului digestiv la vidrele de mare le permite să se hrănească cu diverse alimente. Pe timp de foamete ele sunt în stare să vâneze chiar şi păsările de pe litoral şi, câteodată, după spusele vânătorilor[1], se hrănesc cu hoiturile animalelor moarte, mai ales cu ale vulpilor polare.
Vidrele de mare consumă apă marină, multă în comparaţie cu alte mamifere marine, lucru legat probabil de conţinutul mare de proteine din raţia alimentară.
Dacă se întâmplă ca prada prinsă să fie prea mare pentru a o consuma la o singură masă, de exemplu un crab de mare uriaş, vidra de mare se culcă cu ea pe abdomen şi continuă s-o mănânce după ce se trezeşte.
În meniul vidrei de mare intră peste 40 specii de animale marine, de exemplu aricii-de-mare, crabii, cefalopodele şi gasteropodele, midiile, câteva specii de moluşte şi de peşte. În particular, vidrele de mare nordice consumă şi octopode, evitând însă să le mănânce capul.
 |
 |
|||
| Raţia alimentară a vidrei de mare obişnuite (Enhydra lutris lutris) conform datelor experţilor ruşi[2] | Raţia alimentară a vidrei de mare nordice (Enhydra lutris kenyoni) conform datelor experţilor canadieni[24] |
Vidrele de mare nu au un sezon anumit de împerechere, aceasta având loc pe tot parcursul anului. Unii specialişti susţin totuşi că în unele grupe procesul de împerechere se intensifică în timpul primăverii.
Masculii ating maturitatea sexuală la vârsta de 5-6 ani şi îşi păstrează potenţa până la sfârşitul vieţii. Femelele devin apte de reproducere la vârsta de 4 ani, mai rar 2-3 ani. Ritualul nupţial al vidrelor de mare decurge într-un mod foarte jucăuş şi activ. Masculul şi femela înoată împreună, jucându-se „de-a prinselea” prin apă până când începe actul sexual. Acesta are loc în apă, dar în poziţii diferite în dependenţă de poziţia geografică a habitatului. Un amănunt însă persistă la toate speciile de vidre de mare: în timpul actului sexual masculul ţine cu dinţii femela de nas, spre sfârşit această muşcătură purtând un caracter dureros. Astfel să explică faptul că unele femele au cicatrice pe nas. Atât în timpul curţii, cât şi în timpul actului sexual, masculul stă cu faţa în apă, câteodată ţinând femela sub apă. Rareori se întâmplă ca femela totuşi să nu reziste şi să moară din cauza insuficienţei de aer. Masculii sunt „poligami”, adică se pot împerechea cu mai multe femele într-o perioadă restrânsă de timp. Masculul rămâne cu femela 3-5 zile, timp în care o apără de concurenţi. De remarcat că confruntările dintre mascul şi concurenţi aproape niciodată nu evoluează în luptă, ci se sfârşesc la etapa poziţiilor de ameninţare.
Gestaţia are loc cu întârziere datorită faptului că embrionul trece mai întâi prin faza latentă, care durează 2-3 luni. În acest răstimp embrionul nimereşte în uter. Această particularitate o posedă şi alte cca 100 specii de mamifere; ea le permite să aleagă cel mai bun moment din punct de vedere metabolic pentru sarcina propriu-zisă. Ultima durează în jur de şase luni (7-8 luni în cazul vidrei de mare nordice).
Naşterea puiului are loc pe pietrele de pe mal sau pur şi simplu pe uscat. De obicei, se naşte un singur pui. Există doar un caz din o sută când se nasc doi pui, însă în condiţii obişnuite supravieţuieşte numai unul. Greutatea puiului este de cel puţin 1,5 kg, iar blana este totalmente pufoasă, de culoare cafenie-gălbuie. La vidrele de mare este observată înfierea puilor singuratici, de aceea al doilea pui dintr-o pereche de gemeni poate supravieţui numai dacă îl înfiază o altă femelă, puiul căreia a murit.
Puii nou-născuţi nu sunt în stare să aibă singuri grijă de sine timp de câteva luni de la naştere şi depind în totalitate de mamă. Masculii nu participă la educaţia puiului şi abandonează femela la 2-3 zile după împerechere. Primele luni ale vieţii puiul de vidră de mare le petrece pe burta mamei, unde aceasta îl hrăneşte, îl educă şi îl „piaptănă”, lăsându-l singur din când în când pe apă sau pe pietrele de pe mal pentru a căuta mâncare. În aceste momente puiul ţipă alarmat, aşteptând întoarcerea mamei. Puiul nou-născut este în stare să plutească pe apă de sine stătător, dar nu şi să înoate. Nu-şi poate căuta singur hrana şi nu se poate „pieptăna”. Vidrele de mare depind de mamele lor în primele 5-15 luni de viaţă (mai ales în primele 6 luni), mortalitatea infantilă fiind destul de ridicată: în jur de 30% din pui mor în primul an de viaţă.
Pe parcursul primei luni de viaţă nou-născutul este hrănit exclusiv cu lapte matern, care are un conţinut asemănător mai mult cu cel al altor mamifere marine decât lutrinele. El conţine 23% grăsimi, 13% albumină şi numai 1% lactoză. Începând cu a doua lună de viaţă, puiul este hrănit şi cu animale marine, obişnuindu-se cu raţia alimentară pentru adulţi. Mai târziu puiul deja ştie diferite moduri de vânătoare, cum să se alimenteze corect, cum să se „pieptene” şi alte deprinderi.
Mamele sunt foarte ataşate de puii lor. În caz de pericol prima lor grijă este de a salva copilul. De acest fapt se foloseau vânătorii în timpul marilor exterminări; grupurile formate din puii nou-născuţi cu mamele lor era o pradă uşoară. Iată cum descrie grija faţă de urmaşi ale vidrelor de mare Georg Wilhelm Steller:
„Dragostea faţă de urmaşi este atât de mare, încât pentru ei vidrele de mare pot merge şi la moarte; pierzându-şi puiul, ele plâng în glas ca nişte copii mici şi se pierd de disperare într-atât, încât peste 10-14 zile, după cum am observat de mai multe ori, slăbesc, se îmbolnăvesc şi nu vor să se întoarcă în apă. În timpul retragerii vidrele de mare îşi ţin puiii mici în dinţi, iar pe cei mari îi mână înaintea lor.”Mărturisiri asemănătoare aduce şi unul din participanţii la cea de-a doua expediţie în Kamceatka, Sven Larsson Waxell:
„[...] sunt foarte ataşate de puiii lor, iar când ni se întâmpla să întâlnim pe uscat o femelă cu puiul său (pentru că mai mulţi nu poate avea), totdeauna puneam mâna pe amândoi. Femela niciodată nu îşi abandonează puiul, ci îl târăşte cu dinţii spre apă, însă se întâmplă ca puiul să fie prea mare – atunci ea abia de reuşeşte să-l ridice, copilul însăşi neputând să facă nimic. Prin urmare, ambii se mişcă încet spre apă şi de aceea, după cum s-a spus mai sus, cad totdeauna în mâinile vânătorilor[34].”Vidrele de mare îşi alintă duios puii, iar când aceştia nu sunt ascultători, primesc câte o „palmă”. Specialiştii descriu în mod unanim modul de educare a generaţiilor urmaşe la vidrele de mare în termeni antropomorfici datorită comportamentului asemănător cu cel al omului.
Vidrele de mare joacă un rol deosebit în ecologia oceanului planetar, controlând cantitatea de arici de mare. Înmulţirea excesivă a acestor nevertebrate duce la scăderea cantităţii de plante marine care, la rândul ei, cauzează dezechilibrul lanţului trofic marin[19]. De exemplu, dacă vidrele de mare ar consuma mai puţin arici-de-mare, aceştia s-ar înmulţi şi ar devasta pădurile subacvatice de varec, o specie de alge gigantice. Repopularea Columbiei Britanice cu vidre de mare a îmbunătăţit foarte mult ecosistemul litoralului[35].
Vidrele de mare întreţin relaţii de prietenie cu mai multe mamifere marine, inclusiv pisicile de mare, focile etc. Deşi ele înving în luptă chiar şi pisicile de mare, care au o greutate şi lungime de două ori mai mare, în condiţii obişnuite nu iau parte la conflicte (vânătorii secolelor XVIII-XIX aduceau numeroase mărturii ale faptului că, atunci când vidra de mare cădea în plasă împreună cu o pisică de mare, prima ieşea mereu învingătoare într-un potenţial conflict)[2]. Cei mai aprigi duşmani ai vidrelor de mare sunt orcile, rechinii polari (Somniousus microcephalus Bl.)[25], iar în unele regiuni şi urşii bruni[36][37], însă în ultimul timp nu s-au mai înregistrat apariţii ale rechinului polar în Oceanul Pacific.
Concurentul principal în privinţa împărţirii hranei este foca pestriţă, urmată de unele specii de păsări marine, apoi de morun şi nisetru. Pescăruşii joacă deseori rolul „lingăilor”, alimentându-se cu prada prinsă de vidra de mare sau cu rămăşiţele aricilor de mare şi crabilor. Indivizii bolnavi sau bătrâni deseori ies pe ţărm, de aceea cadavrele vidrelor de mare sunt cel mai des găsite pe uscat. Cu hoiturile lor se hrănesc vulpile polare şi urşii[2].
