| Conte Vincent-Marie Vienot de Vaublanc | |
 Contele Vincent-Marie Vienot de Vaublanc |
|
|
Ministru de Interne
|
|
| În funcţie 26 septembrie 1815 – 7 mai 1816 |
|
| Precedat de | Étienne-Denis Pasquier |
|---|---|
| Succedat de | Joseph Henri Joachim Lainé |
|
Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare
|
|
|
|
|
| Născut(ă) | 15 martie 1756 Fort Dauphin, azi Fort-Liberté, Haiti |
| Partid politic | Ultras |
| Soţia | Mademoiselle de Fontenelle |
| Confesiunea | romano-catolic |
Vincent-Marie Viénot, conte de Vaublanc (n. 2 martie 1756, Fort Dauphin — † 21 august 1845, Paris) a fost un om politic, scriitor francez, catolic şi de tendinţă regalistă. A aparţinut de Casa Regală a Burbonilor, fiind preşedintele acesteia, iar din 26 septembrie 1815 până în 7 mai 1816, a îndeplinit funcţia de Ministru de Interne al Franţei.
Cariera sa politică s-a desfăşurat sub conducerea succesivă a lui Ludovic al XVI-lea, Paul Barras, Napoleon, contele d'Artois, viitorul Carol al X-lea şi Ludovic al XVIII-lea. Proscris şi căutat de patru ori de regimuri politice diferite, niciodată arestat, el a reuşit de fiecare dată să fie reabilitat. În lunga sa carieră, plină de evenimente, a fost deputat regalist în timpul Revoluţiei franceze şi al Directoratului francez, proscris în timpul regimului de Teroare, prefect al lui Napoleon, ministru de Interne în timpul regelui Ludovic al XVIII-lea şi la încheierea vieţii politice a fost deputat ultra-monarhist. Este cunoscut în special pentru discursurile sale convingătoare şi pătimaşe, elocventă fiind implicarea sa în controversata reorganizare a Academiei Franceze, din anul 1816, în calitate de Ministru de Interne.
Face parte dintre acele personaje secundare care traversează şi marchează această perioadă a istoriei Franţei. Având un caracter ordonat, partizan al revoluţiei din 1789, şi-a sfârşit viaţa politică sub Restauraţie, în postura de contra-revoluţionar.
Originar dintr-o familie nobilă din Bourgogne, este fiul cel mare al maiorului de administraţie Vivant-François Viénot de Vaublanc, comandant al Fort Saint-Louis de la Fort-Dauphin, azi Fort-Liberté, din Haiti. S-a născut la Fort Dauphin şi a crescut în Saint-Domingue[1], unde tatăl său era cantonat. A venit în Franţa metropolitană, pentru prima oară, la vârsta de şapte ani.
În perioada 1770 - 1774, urmează studiile militare la Şcoala de Cadeţi din La Flèche şi la Şcoala Militară de la Paris, fiind decorat cu ordinul Saint-Lazare[2] înainte chiar de încheierea şcolii de către contele de Provence, viitorul rege Ludovic al XVIII-lea, mare maestru al ordinului.
Din 1776 până în 1782, este menţionat cu gradul de sublocotenent în regimentul de la Sarre care aparţinea ducelui de La Rochefoucauld, împreună cu unchiul său, locotenent-colonelul Charles. În această perioadă îşi urmează cariera militară, în garnizoanele de la Metz, Rouen şi Lille, apoi obţine scrisori de serviciu pentru Saint-Domingue, unde îl chemau probleme de familie[3]. Acolo, se căsătoreşte cu domnişoara de Fontenelle, de la care are o fiică, şi revine în Franţa în 1782. În acelaşi an, cumpără funcţia de locotenent al mareşalilor Franţei din Dammarie-les-Lys, aproape de Melun[4] şi îşi achiziţionează o casă în regiune.
Atribuţiunile acestei funcţii de locotenent constau în concilierea gentilomilor în caz de litigiu, fapt ce-i permite să fie cunoscut de mulţi dintre aristocraţii regiunii. Funcţia îi lasă şi timpul necesar pentru a se ocupa de agricultură, de litere şi de arte, iar ca lucru inedit, la investirea sa ca locotenet îşi declară profesia de proprietar-cultivator.
Sedus în prima perioadă de ideile noi ale Revoluţiei franceze, el se lansează în cariera politică şi devine membru al nobilimii aparţinând "Baillage"-ului[5] din Melun în 1789. El a fost ales secretar al acestei instituţii, preşedinte fiind Louis-Marthe de Gouy d'Arsy, marele "bailli"[6] din Melun, şi din care făcea parte şi celebrul navigator şi explorator Louis Antoine de Bougainville[7]. Acest comitet avea misiunea de a prezenta Regelui lista doleanţelor, pentru a desemna un deputat în cadrul Stărilor Generale. Vincent-Marie Viénot a sprijinit candidatura lui Emmanuel Marie Michel Philippe Fréteau de Saint Just, care a fost ales din partea nobilimii în "Baillage"-ul din Melun, iar mai târziu a devenit membru al Adunării Constituante în 1789[8]. În 1790, Vaublanc este numit preşedinte al Consiliului Departamental şi Consilier General de Seine-et-Marne, funcţii care-i dădeau dreptul de a prezida directoratul administrativ al acelui departament[9].
La dizolvarea Comitetului Constitutiv, colegiile electorale erau pregătite pentru alegerea noilor deputaţi. La 1 septembrie 1791, Vaublanc a fost ales de pe poziţia a 8-a dintr-o listă de 11 candidaţi din Seine în cadrul Comitetului Legislativ Francez, cu 273 de voturi din 345 de votanţi [10]. A fost unul dintre puţinii politicieni care aveau experienţă în problema coloniilor din Indiile de Vest, majoritatea celor aleşi fiind novici în politică, fiind fideli cauzei lor, fapt demonstrat prin imposibilitatea întrunirii cvorumului la adunarea Comitetului Constitutiv din 1789.
Din prima zi de şedinţă, Vaublac s-a făcut remarcat pronunţând un discurs care denunţa relele condiţii[12]în care Ludovic al XVI-lea ar fi fost primit de Adunare a doua zi[13]. În urma acestor declaraţii, el a fost ales vicepreşedinte din 3 până în 15 noiembrie 1791, cu 104 voturi (contra 92 pentru Brissot, unul dintre şefii Girondinilor) de către o adunare majoritar regalistă. Devine apoi preşedinte din 15 până în 28 noiembrie 1791[14].La 29 noiembrie, Vaublanc este însărcinat cu redactarea unui mesaj care îi cerea regelui să-şi retragă veto-ul pe care îl emisese contra decretului din 9 noiembrie al Adunării, care avea drept scop să contribuie la încetarea emigraţiei masive (încurajate de preoţi şi de nobili), ameninţând prinţii germani cu represalii, dacă vor continua să servească de refugiu armatei prinţilor (contele d’Artois şi prinţul Condé). Adunarea este atât de satisfăcută de munca sa încât, printr-o derogare formală a uzanţelor, ea îi ceru ca, în fruntea unei deputăţii de 24 de membri, să meargă să-şi citească el însuşi mesajul în faţa Regelui[15]. Ludovic al XVI-lea răspunde că va lua în considerare mesajul Adunării şi, câteva zile mai târziu, anunţa hotărârile sale în această privinţă.
Cu această ocazie, Vaublanc îşi face un nume indicând Adunării
„că regele se înclinase primul şi că el (Vablanc) nu făcuse altceva decât să-i răspundă la salut[16].”Anecdota scoate în evidenţă bascularea raportului de forţe existente între puterea legislativă, reprezentată de Adunarea legislativă şi puterea executivă, reprezentată de Ludovic al XVI-lea, care nu mai este decât "Rege al Francezilor". Vaublanc se alătură partidului monarhiştilor constituţionali şi se înscrie în Clubul Feuillanţilor, ca şi alţi 263 de colegi (din 745 de deputaţi). Devine unul dintre şefii Adunării, împreună cu Jacques Claude Beugnot, Mathieu Dumas şi François Jaucourt, întrucât principalii conducători, ca Barnave sau Lameth nu rămân mult timp. Se opune cu tărie guvernelor revoluţionare, făcându-se remarcat prin lealitatea sa faţă de rege, opoziţia sa faţă de măsurile represive privitoare la preoţii refractari, faţă de legile votate pentru confiscarea bunurilor expatriaţilor şi, în sfârşit, denunţând masacrele din Avignon[17] Discuţiile se radicalizează. Mulţimea care asistă la dezbateri, ca şi unii dintre colegii săi de Cameră, îi strigă:
„À la lanterne!”[18][19]. Nicolas de Condorcet, colegul său de la Adunarea legislativă în 1791, care nu-l apreciază câtuşi de puţin, spune despre el:
„Există în orice adunare oratori zgomotoşi cu capul găunos, care produc un mare efect cu neghiobii redundante.”Iar Brissot îl supranumeşte "Căpetenia bicameriştilor"[21].
În 1792, Vaublanc este unul dintre cei care asigură apărarea lui contelui de Rochambeau în faţa Adunării şi care asigură achitarea acestuia[22].
Urmând majoritatea Adunării care dorea abolirea sclaviei în Antile, Vaublanc îi pune totuşi în gardă, printr-un discurs ţinut la 20 martie pe aboliţioniştii cei mai duri, cum era Brissot, care cunoşteau prea puţin viaţa din colonii, cu privire la riscurile de război civil, date fiind diversitatea categoriilor etnice şi sociale ale populaţiei din Saint-Domingue. Susţine, printre altele, legea din 4 aprilie 1792 care acorda cetăţenia tuturor bărbaţilor de culoare[23] şi negri liberi[24]. În timpul şedinţei din 10 aprilie, se pronunţă în favoarea abolirii progresive a sclaviei negrilor din colonii, după exemplul Danemarcei şi al Marii Britanii[25].
La 3 mai 1792, sprijină propunerea lui Beugnot care provoacă un decret de punere sub acuzare a lui Marat şi a abatelui Royou, iar la 8 mai, în cadrul Adunării, se adresează iacobinilor în termenii următori:
„Doriţi, domnilor, să salvaţi Constituţia; ei bine, nu veţi reuşi aceasta decât doborând facţiunile şi pe membrii acestora; decât luptând pentru nimic altceva decât legea; decât pierind cu ea şi pentru ea şi vă declar că nu voi fi cel din urmă care va pieri împreună cu dumneavoastră pentru punerea sa în aplicare; să credeţi asta, domnilor...[26]”La 18 iunie, este ales membru al comisiei extraordinare a celor doisprezece, creată la propunerea lui Marant, însărcinată cu examinarea situaţiei Franţei şi de a propune măsurile pentru salvarea Constituţiei, libertăţii şi Imperiului. Îşi dă demisia la 30 iulie.
După ziua de 20 iunie 1792, La Fayette se deplasează la Paris la 28 iunie, pentru a-l convinge pe rege să părăsească Parisul şi a se pune în fruntea armatelor sale, adunate în nord. La conducerea gărzii naţionale, încearcă să închidă cluburile, dar tentativa sa eşuează, în parte datorită refuzului Curţii de a-l urma. Ca reacţie la această tentativă de lovitură de forţă, stânga Adunării decide să propună un decret de trădare împotriva lui La Fayette.
La 8 august 1792, neliniştit şi şocat de evenimente, Vaublanc pronunţă un discurs în faţa Adunării, în care apără cu hotărâre şi curaj, în pofida opoziţiei foarte vii a iacobinilor, care dominau Adunarea şi strada, pe generalul La Fayette, care era ameninţat cu un decret de punere sub acuzare pentru încălcarea Constituţiei. Reuşeşte, cu ajutorul lui Quatremère de Quincy să ralieze cauzei sale (conform propriilor spuse), 200 de deputaţi indecişi. La Fayette este achitat cu 406 voturi în favoarea sa la 630 de voturi total exprimate[27].
La ieşirea din şedinţă, Vaublanc, împreună cu alţi circa 30 de deputaţi, este ameninţat, insultat, şi busculat de mulţimea ostilă care asistase la dezbateri. Unii dintre deputaţi au trebuit să se refugieze la corpul de gardă al Palatului Regal de unde s-au salvat fugind pe ferestre. Conform lui Hippolyte Taine:
„În ce-l priveşte pe principalul apărător al lui La Fayette, dl. de Vaublanc, atacat de trei ori, a avut prevederea de a nu se întoarce acasă; cu toate acestea, revoltaţii au dat buzna în casă strigând că optzeci de cetăţeni trebuie să piară de mâna lor, iar el trebuie să fie primul; doisprezece oameni au urcat la apartamentul său, au cercetat peste tot, au reluat cercetările în casele vecine şi neputând să-l străpungă cu pumnalele chiar pe el, i-au căutat familia; a fost avertizat că dacă va reveni acasă va fi masacrat[28]”La 9 august Vaublanc solicită îndepărtarea "federaţilor" şi a "marseiezilor". Cererea este respinsă de majoritatea Adunării[29].
În cursul zilei de 10 august 1792, care marchează răsturnarea regimului Adunării legislative de către Comuna insurecţională din Paris, precum şi sfârşitul monarhiei, asistă din trăsura sa la doborârea statuii lui Ludovic al XIV-lea din actuala Piaţă Vendôme. Vaublanc invită Adunarea să părăsească Parisul şi să se mute la Rouen (oraş atunci regalist) pentru a se sustrage presiunii revoluţionare; scapă unei tentative de asasinat, salvat fiind în ultima clipă de lovitura de spadă a unui tânăr ofiţer de geniu, căpitanul Louis Bertrand de Sivray, cunoscut ca viitor general al Imperiului.
Este unul dintre martorii oculari ai sosirii familiei regale venite să se refugieze la Tuileries, asediată pentru a se pune la dispoziţia Adunării legislative, întâmplare pe care o va descrie mai târziu în Memoriile sale[30].
În seara zilei de 10 august, este nevoit să se refugieze la Armand-Gaston Camus, arhivistul Adunării. Câteva zile mai târziu, se ascunde la hotelul Strasbourg, din strada Neuve Saint Eustache. La 3 septembrie 1792, aude agitaţie în curtea hotelului, crezând că a fost denunţat. De fapt, era vorba despre trecerea unei mulţimi zgomotoase agitând capul prinţesei de Lamballe, înfipt într-un par...
Comitetul Salvării Publice şi de supraveghere a Convenţiei, pus de curând în funcţiune, a emis un ordin potrivit căruia a fost pus în afara legii, înscris pe lista proscrişior de către municipalitatea pariziană. Acest decret îl constrânge să părăsească oraşul şi să se refugieze în Normandia, unde şi-a reîntâlnit familia, apoi în locuinţa sa de la ţară, aflată la Bélombres, aproape de Melun. Acolo a trăit în izolare vreme de câteva luni. Tot acolo a aflat că ziarul Gorsas l-a acuzat că ar fi primit suma de 300.000 de franci de la regină pentru a organiza contra-revoluţia în Provence şi că el se întâlnea în secret cu aceasta.
Legea suspecţilor[31] a fost votată la 17 septembrie 1793. Numele său este inclus pe listă. Un detaşament revoluţionar i-a percheziţionat locuinţa, ceea ce l-a determinat să fugă pe jos, îndreptându-se spre o destinaţie necunoscută. Rătăceşte din han în han, având temeri de a nu fi denunţat, de vreme ce avea obligaţia de a-şi viza paşaportul la comitetul de supraveghere al localităţilor prin care trecea.
În timpul procesului reginei Marie-Antoinette, la 14 şi 16 octombrie 1793, numele său a apărut pe una dintre dovezile acuzării, împreună cu cel al lui François Jaucourt[32][33].
Alegând să se îndrepte spre sudul Franţei şi Bordeaux, îşi schimbă direcţia după ce a aflat de represiunea feroce condusă acolo de Tallien, reprezentantul Convenţiei, şi deci de riscurile aferente. Trece prin Poitiers şi La Rochelle, unde rămâne timp de o lună. Cu dorinţa de a scăpa riscului de a fi înrolat în Garda Naţională, unde risca să fie recunoscut, simulează o boală şi i se prescrie o cură termală la Castéra-Verduzan, în departamentul Gers. Pentru a nu trezi suspiciuni asupra pretinsei sale maladii, îşi smulge cu regularitate sprâncenele pentru a reproduce simptomele unui scorbut nevindecabil. În această localitate, află de căderea lui Robespierre la 9 thermidor (27 iulie 1794). A trebuit totuşi să aştepte încă patru luni pentru a reveni la Paris, timp în care familia sa a obţinut ridicarea hotărârii sale de proscriere.
.jpg)
Revenit la Paris în primăvara anului 1795, publică Refexii asupra bazelor unei constituţii[34], sub pseudonimul Louis-Philippe de Ségur, prezentate de prietenul său Jean-Baptiste-Marie-François Bresson, pe atunci deputat al Convenţiei nationale. În această operă, militează pentru crearea a două camere parlamentare în loc de una singură cum era cazul sub Convenţie, preconizând instalarea unei singure persoane in fruntea executivului, pentru o mai bună eficienţă. Pe plan constituţional, se opune regimului de Directorat cu cei cinci dirijanţi[35].
În urma apariţiei acestei lucrări, comisia (compusă din Daunou şi din François-Antoine de Boissy d'Anglas), însărcinată cu elaborarea viitoare constituţii a Anului III (cel al Directoratului), îl invită să îşi exprime ideeile. Însă Vaublanc refuză. Sfaturile sale sunt parţial urmate deoarece pentru prima oară în Franţa sunt înfiinţate două camere sub numele de Consiliul Bătrânilor (Conseil des Anciens) şi Consiliul celor Cinci-Sute (Conseil des Cinq-Cents) pentru a reprezenta puterea legislativă.
Opunându-se decretului celor două treimi are un rol activ împreună cu Antoine Chrysostome Quatremère de Quincy, în timpul insurecţiei din 13 Vendemaire al Anului IV (5 octombrie 1795)[36]. Cu această ocazie, descoperă geniul de tactician al generalului Bonaparte, supranumit generalul Vendémiaire. Este membru al comitetului central regalist care trebuia să înlocuiască Convenţia.
Pe 17 octombrie, ca şef al secţiunii regaliste din Faubourg Poissonnière, este condamnat la moarte în contumacie de către comisia militară prezidată de generalul Lostange cu sediul la Teatrul Francez. Această nouă condamnare îl obligă pentru a doua oară să trăiască ascuns. Se refugiază la Sophie Cottin, prietenă a soţiei lui Jean-Baptiste-Marie-François Bresson. Profită de această izolare forţată pentru a se dedica din nou uneia din pasiunile sale: desenul.
Convenţia, obligată să organizeze noi alegeri, cu câteva zile în urmă, convocase colegiile electorale. Aceste alegeri au avut ca rezultat formarea unei majorităţi regaliste atât în Senat cât şi în Consiliul celor Cinci Sute (Conseil des Cinq-Cents). La 15 octombrie 1795, colegiul electoral din Melun îl alege pe Vaublanc deputat al departamentului Seine-et-Marne, în Colegiul celor Cinci Sute. Pentru a-şi putea ocupa fotoliul de deputat, el era însă obligat să aştepte abrogarea condamnării sale pentru neconstituţionalitate. De această măsură se ocupau prietenii săi din cadrul consiliului, Desfourneaux şi Pastoret. Aprobarea moţiunii de abrogare a fost facilitată de teama pe care o generase în cadrul Consiliului aşa numita Conjuraţie a celor Egali[37], de la sfârşitul lunii august 1796. În 2 septembrie 1796, Vaublanc pronunţă cuvintele jurământului: "Jur ură faţă de monahie şi anarhie". Ceremonia nu s-a desfăşurat fără incidente. Unul din deputaţii opoziţiei ar fi strigat: "Mai tare!". Fără a se emoţiona, Vaublanc i-ar fi răspuns: "Iar Dumneavoastră, mai încet."
Alegerile din anul V (mai 1797), care reînoiesc o treime din membrii camerelor, răstoarnă situaţia în favoarea regaliştilor care devin majoritari în ambele consilii. Astfel, pe 20 mai 1797 ((20 prairial anul V), Pichegru este ales preşedinte al Consiliului celor Cinci Sute şi Barbé-Marbois preşedinte al Consiliului Bătrânilor. Vaublanc este numit membru al biroului Consiliului celor Cinci Sute[38].
În aceeaşi zi, corpul legislativ trece la înlocuirea directorului republican Le Tourneur care a fost tras la sorţi de regalistul moderat François de Barthélemy, pe atunci ambasador al Franţei în Elveţia. Vaublanc votează împotriva acestei nominalizări, preferându-l pe generalul de Beurnonville.
Noua majoritate susţine libertatea presei, ceea ce permite atacul liber asupra Directoratului. Clubul Clichy, în care Vaublanc este membru eminent, controlează cele două camere şi ameninţă în mod direct regimul Directoratului. Vaublanc devine membru al comisiei de inspecţie a Clubului Clichy al cărui rol este să menţină ordinea şi securitatea în sânul consiliilor. În acest fel are puterea de a da ordine brigadierilor consiliilor[39].
Barras, mâna forte a regimului, spune despre Vaublanc că are aceleaşi opinii despre colonia din Saint-Domingue:
„Vaublanc îmi trimite un bilet prin Morainville. Îmi mărturiseşte că demersul comisiilor coloniale trebuie să dovedească directorului dorinţa acestora de a face bine[40]. Încolţit, Directoratul contra-atacă apropiind de Paris armata de la Sambre-et-Meuse de vreo 80.000 de oameni, comandată de Hoche. În acelaşi timp, Vaublanc pledează şi obţine de la Consiliu dizolvarea cluburilor, printre care cel al Jacobinilor[41].”Pe 16 iulie 1797, sub presiunea consiliilor, cei trei directori republicani Barras, Reubell şi La Reveillière-Lépeaux, decid o remaniere ministerială în defavoarea regaliştilor. Pe 3 septembrie, Vaublanc, împreună cu colegul său amiralul Louis Thomas Villaret de Joyeuse şi alţi membri ai clubului Clichy, este la doi paşi de a reuşi lovitura de stat împotriva celor trei directori republicani. Planul care l-a convins pe directorul Lazare Nicolas Marguerite Carnot este simplu. Vaublanc este însărcinat cu prezentarea unui discurs în faţa Consiliului celor Cinci Sute cerând punerea sub acuzare a celor trei directori republicani. În acest timp, generalul Pichegru, convins de Carnot să intre în conspiraţie, care este în fruntea gărzii corpului legislativ, avea ca rol să aresteze directorii[42],[43].
Din păcate pentru el, generalul Bonaparte, pe atunci şef al armatei din Italia, interceptează, între timp, un agent regalist, Louis-Alexandre de Launay, comte d'Antraigues, care avea documente referitoare la aceată conspiraţie şi la trădarea lui Pichegru. Napoleon îl trimite atunci pe generalul Augereau împreună cu armata sa la Paris, unde acesta afişează trădarea lui Pichegru pe străzi: este lovitura de stat din 4 septembrie 1797. Principalii conspiratori, ca Pichegru şi Barthélémy, sunt arestaţi şi deportaţi în Guyana. Alţii, precum Carnot şi Vaublanc, reuşesc să fugă. Vaublanc părăseşte Parisul, atunci sub asediu, şi se ascunde cu ajutorul lui Rochambeau. Trecând prin Elveţia, se exilează în Italia sub diverse deghizări, împreună cu prietenul său Pastoret[44].
Lovitura de Stat de la 18 brumar din anul VIII (10 noiembrie 1799) şi venirea la putere a Consulatului, care emite un decret care permite reîntoarcerea în Franţa a proscrişilor, îi va permite revenirea în Franţa, unde îi este prezentat lui Bonaparte.
În 1800, Vaublanc a fost ales de Senatul conservator, deputat de Calvados, printre cei 300 de membri ai Corpului legislativ în care exercită funcţiile de chestor, pentru un mandat de cinci ani[45]. Între altele, este însărcinat cu redactarea unui raport asupra Consulatului pe viaţă.
Admiraţia şi recunoştinţa sa faţă de Napoleon Bonaparte, pentru a că a restabilit
„ordinea în Franţa şi a pus capăt persecuţiilor preoţilor,”pot fi văzute în câteva din discursurile sale din epocă, între care este cel pronunţat la 24 floreal din anul X în faţa consulilor, în calitate de deputat al Corpului legislativ[46], discurs elogios pentru primul consul, precum şi cel din 13 ianuarie 1805 (24 nivôse, an 13), de această dată în faţa lui Napoleon Bonaparte, devenit între timp împărat al francezilor, cu Jean-Pierre Louis de Fontanes, preşedinte al Corpului legislativ în exerciţiu, în timpul inaugurării unei statui de marmură a Împăratului în holul Corpului legislativ, în onoarea părintelui codului civil[47].
Este preşedinte al Corpului legislativ de la 21 aprilie la 7 mai 1803[48].
La 4 noiembrie 1804, papa Pius al VII-lea, făcând popas în călătoria sa spre Paris, cu ocazia încoronării Împăratului, îşi petrece noaptea în casa lui Vaublanc de la Montargis, la numărul 28, de pe strada Loing[49].
La sfârşitul mandatului său de deputat în 1805, colegiul electoral de Seine-et-Marne îl propune candidat la Senat, dar nu este admis. Interesându-se de noua organizare administrativă şi teritorială, de curând pusă în practică, el solicită şi obţine o prefectură. Este numit la 1 februarie 1805, prefect de Moselle, cu sediul la Metz, unde activează până în 1814. S-a făcut cunoscut prin activismul său. Potrivit Odetei Voillard,
„el întreţine cele mai bune relaţii cu notabilii ţării. Gentilom elegant, care parcurgea călare departamentul său, are tendinţa să instaleze principalele familii ale vechii societăţi, în posturile de conducere”[50].
Napoleon nu pierde prilejul, în această perioadă, să-i mulţumească pentru zel, acoperindu-l cu onoruri[51]. Este făcut comandant al Legiunii de Onoare[52], cavaler la 28 noiembrie 1809, apoi baron al Imperiului prin scrisorile patente din 19 decembrie 1809 (cu titul ereditar regulat), gratificat cu premiul unui maiorat la Hanovra[53], la 17 iulie 1810. În sfârşit, în 1813, ar fi fost făcut conte al Imperiului. Totuşi, acest titul nu a fost întărit prin scrisori patente, şi, în consecinţă, nu este ereditar. Dar acest fapt nu-l împiedică să se facă numit conte de Vaublanc şi să obţină reversiunea acestui titlu în beneficiul nepotului său Adolphe de Segond.
În iunie 1812, are o întrevedere cu Împăratul care era în trecere prin Metz. Îi împărtăşeşte obiecţiile sale privitoare la viitoarea campanie în Rusia, însă Împăratul nu-l ascultă[54]. În timpul campaniei în Franţa şi a replierii armatei la Mainz, în urma înfrângerii suferite la Leipzig, un mare număr de soldaţi s-au refugiat la Metz, propagând o epidemie de tifos. Vaublanc s-a molipsit şi el şi nu a lipsit mult să piară.
În 1814, deschide porţile oraşului Metz şi întâmpină cu entuziasm forţele coalizate.
Menţinut prefect de Moselle în timpul primei Restauraţii, este promovat ofiţer al Legiunii de Onoare, la 23 august 1814. La reîntoarcerea lui Napoleon, rămâne prefect în speranţa păstrării Metzului pentru Ludovic al XVIII-lea, unde încearcă cu mareşalul Oudinot, guvernator militar al oraşului Metz, să împiedice ralierile bonapartiste. Un ordin de arestare publicat de mareşalul Davout, în Monitorul Universal, îl constrânge să fugă spre Luxemburg, pentru a i se alătura lui Ludovic al XVIII-lea la Gand, unde acesta era refugiat.
Anecdota îl arată spunând ofiţerului stânjenit că trebuie să-l aresteze:
„Fiţi liniştit în privinţa mea. Dar trebuie să vă gândiţi la dumneavoastră înşivă ; nu trebuie să fiţi văzut ieşind din curtea cea mare a prefecturii,”iar Vaublanc îl conduce prin ieşirea anexă înainte de a fugi călare[55]. La sosirea la Gand, i se alătură lui Chateaubriand care îl citează în Mémoires d’outre-tombe
„Domnul de Vaublanc şi Domnul Capelle ni se alăturară. Primul spunea că are de toate în portofelul său. Vreţi Montesquieu ? Poftim ; Bossuet ? Poftim[56].”Îi remite regelui, prin intermediul contelui de Artois, mai multe memorii asupra stării ţării şi îi prezice că el (Regele)
„se va reîntoarce la Paris în mai puţin de două luni[57].”Sub cea de-a doua Restauraţie, pentru a-i mulţumi de ralierea din timpul celor o sută de zile, Ludovic al XVIII-lea îl numeşte, pe loc, consilier de Stat şi îl face, la 27 decembrie 1815, mare ofiţer al Legiunii de onoare. La 12 iulie 1815[58], Ludovic al XVIII-lea îl numeşte prefect de Bouches-du-Rhône, cu misiunea de a-i elibera pe cei 500 – 600 de prizonieri bonapartişi închişi la Marsilia, sarcină de care se achită corect, ţinând cont de contextul epocii, când (Marsilia se predase englezilor şi cunoştea răzmeriţe sângeroase anti-bonapartiste).
Vrând să se uite trecutul său bonapartist, este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai fervenţi animatori ai partidei Ultra: Victor Hugo în Mizerabilii, îl ia peste picior pentru faptul că fiind ministru de interne a dat ordin să se scoată litera N (de la Napoleon) de pe podurile de peste Sena, cum este cel de la Iéna[59].
La 26 septembrie 1815, mulţumită sprijinului acordat de contele de Artois, căruia îi era un intim, este numit de Rege ministru de interne. Noul preşedinte al consiliului, ducele de Richelieu, care a fost constrâns să-l numească, ar fi făcut să suspende decizia, dar Vaublanc, deja la curent cu vestea, a ocupat rapid ministerul[60].
Această numire, la propunerea contelui de Artois, arată influenţa pe care viitorul rege dorea să o exercite în guvernele succesive ale fratelui său. Ţinea o curte rivală la pavilionul Marsan şi căuta să restaureze monarhia absolută, abrogând esenţialul aporturilor Revoluţiei Franceze.
Rudolf von Thadden, istoric german contemporan, care se sprijină pe discursul lui Martignac din 2 aprilie 1829, estimează că numirea sa (a lui Vaublanc) este datorată mai cu seamă trecutului decât talentului său[61]. Istoricii Emmanuel de Waresquiel şi Benoît Yvert merg mai departe, recunoscându-i o
„incompetenţă care nu este egalată decât de fatuitate”[62],[63]. Vaublanc desfăşoară o activitate contra-revoluţionară şi ultra-regalistă pasionată în fruntea ministerului său, încât regele îi califică activismul
„de un devotament care-ţi taie respiraţia.”În timpul dezbaterilor care se ţineau la prezentarea de către ministrul justiţiei a unei legi privitoare la restabilirea curţilor magistraţilor, în faţa Camerei, Vaublanc ia cuvântul şi strigă:
„Franţa îşi vrea Regele!”Într-o mare aclamaţie, deputaţii Camerei şi persoanele prezente în tribune se ridică repetând:
„Da, Franţa îşi vrea Regele !”[64] De la 2 octombrie 1815, el trimite o circulară tuturor prefecţilor reamintindu-le priorităţile funcţiilor lor în această perioadă tulburată de teroarea albă:
„Aşezaţi în primul rând al datoriilor voastre menţinerea ordinii (...) vigilenţa previne dezordinile şi face inutilă folosirea forţei.”Profită de această situaţie pentru a controla corpul prefectoral, în profitul regaliştilor, mutând şi înlăturând 22 de prefecţi[65], în aşa fel încât nu mai era niciun prefect care să fi fost în activitate, în timpul celor „o sută de zile”, la sfârşitul ministeriatului său.
La 18 noiembrie, semnează o ordonanţă care viza înlocuirea statului-major al gărzii naţionale printr-un comitet format din trei inspectori generali care constituia consiliul colonelului-general, care nu este altul decât moştenitorul tronului. Această ordonanţă ridică dreptul de control al celorlalţi miniştri asupra numirilor acestora din urmă. Acest lucru permite celor din partida Ultra să se infiltreze în această instituţie[66].
Printr-o ordonanţă din 13 ianuarie 1816, accelerează reînnoirea primarilor şi a adjuncţilor acestora la doi ani. Vaublanc explică acestă măsură prefectului:
„Prin această reînnoire, trebuie să îndepărtaţi şi primarii şi adjuncţii care fără să fie în cazul unei revocări explicite, vă vor părea puţin potriviţi la locul lor”[67]. Contrasemnând ordonanţa din 21 martie 1816, el participă la reorganizarea controversată a „Institut de France”, ca urmare a unei scrisori a lui Jean Baptiste Antoine Suard[68], secretar perpetuu al Academiei Franceze, în care se scrie:
„Nu pot să nu vă repet că se manifestă aici un spirit revoluţionar, a cărui influenţă trebuie să o oprim urgent, printr-o prevenire înţeleaptă în anumite dispoziţii ale reglementărilor pe care le veţi da,”ceea ce îi permite să numească, în mod direct, nouă academicieni din unsprezece.
Această tulburare academică, calificată de
„bunăvoinţă regală”a fost în mod diferit apreciată. Partida liberală îi reproşează, în special, că l-a înlocuit pe poetul Arnault cu ducele de Richelieu, pe Roederer cu ducele de Lévis, iar pe Charles-Guillaume Étienne cu contele Choiseul-Gouffier, academicieni consideraţi de o valoare literară puţin semnificativă[69]. De aici i se trage porecla de «Maupeou al literaturii»[70]. Tot din această inspiraţie de epurare, propune crearea unui Minister al Artelor pentru Chateaubriand, propunere refuzată de ducele de Richelieu. La 6 aprilie 1816, este ales membru liber al Academiei de Arte de unde, prin uneltiri, l-a înlăturat pe pictorul David.
În calitate de ministru de interne, trebuie să prezinte o nouă lege electorală. Vaublanc o prezintă fără convingere, sprijinindu-se pe articolul 37 din Carta din 1814, reînnoirea Camerei cu câte o cincime în fiecare an, modalităţile de alegere ale Camerei sprijinindu-se pe un sistem de două grade care are din nou scopul de a controla accesul la Cameră, în favoarea regaliştilor[71]. Acest proiect a fost respins, cu 89 de voturi contra 57, de către Camera Deputaţilor departamentelor, la 6 aprilie 1816. Aceasta era, efectiv, doritoare să rămână la putere cât mai mult timp posibil şi face atunci o contrapropunere, care consta în reînnoirea generală la fiecare cinci ani, propunere care a fost respinsă de guvern. Franţa rămâne deci fără lege electorală[72].
La 10 aprilie 1816, în plin Consiliu de Miniştri, Decazes, ministrul poliţiei, îl interpelează prin această frază:
„Nu sunteţi decât ministrul contelui de Artois şi aţi vrea să fiţi mai puternic decât miniştrii regelui !”La care, Vaublanc răspunde biciuind:
„Dacă aş fi mai puternic decât dumneavoastră, m-aş folosi de puterea mea pentru a vă acuza de trădare căci sunteţi, Domnule Decazes, trădător al regelui şi al ţării”[73]. La 13 aprilie 1816, participă la îndepărtarea elevilor şcolii politehnice, autori ai
„dezordinilor şi ai actelor de indisciplină,”în realitate majoritar bonapartişti[74], după cea de-a doua Restauraţie[75]. Aliaţii, care ocupă încă Franţa, se neliniştesc de disensiunile survenite în sânul guvernului francez. Ambasadorul rus la Paris, corsicanul Pozzo di Borgo, merge până acolo încât îl pune în cauză pe Vaublanc :
„Una din sursele principale ale dezordinii a fost compoziţia eterogenă a ministerului ; defecţiunea celui de Interne a paralizat întreaga forţă a autorităţii şi influenţa Coroanei asupra Camerelor...”Rivalităţile personale dintre ministrul de interne Vaublanc şi cuplul Richelieu-Ducazes, legăturile foarte strânse dintre primul (Vaublanc) şi viitorul rege Carol al X-lea, adăugate izbucnirii din 10 aprilie şi în sfârşit memoriului remis Regelui, în care Vaublanc insistă asupra
„necesităţii indispensabile a unui mers mai ferm, mai hotărât”antrenează căderea sa.
Ministrul Richelieu îl constrânge pe Rege să-l dea afară pe Vaublanc din guvern, punând demisia sa în balanţă. Regele sfârşeşte prin a ceda, iar când i se cere ordonanţa pentru o contrasemna, după cum povesteşte Louis-Mathieu Molé, episodul virează spre vodevil[76].
Părăseşte ministerul la 8 mai 1816 (în acelaşi timp cu Barbé-Marbois, ministrul justiţiei, înlăturat şi el, în contrapartidă, la cererea contelui de Artois). Înlocuit fiind de Lainé, Vaublanc primeşte, în compensaţie, titlurile onorifice de ministru de stat şi de membru al consiliului privat.
A fost ales la 13 noiembrie 1820 (apoi reales la 10 octombrie 1821 şi la 6 martie 1824, dar nu în 1827) de către colegiul departamental din Calvados, la reînnoirea Camerei cu o cincime. Îşi are locul lângă ultra-regalişti. În sesiunea din 1822, a fost ales chiar unul dintre vicepreşedinţii Camerei.
În acelaşi timp, a fost ales şi de Guadelupa, unde este coproprietar al unei fabrici de zahăr, în parohia Basse-Terre, ca deputat pe lângă guvernul Regelui, din 1820 până în 1830. Preconizează atunci mai multe schimbări de ordin judiciar şi al administrării coloniilor, cum ar fi crearea unui antrepozit.
Împreună cu colegii de Cameră, François Régis de La Bourdonnais, conte de Breteche şi baronul de Vitrolles, el controlează o parte din presa ultra-regalistă, începând cu La Quotidienne şi Le Drapeau Blanc[77].
În ianuarie 1823, se pronunţă în favoarea Expediţiei din Spania şi este numit membru al comisiei de anchetă cerută de Rege şi prezidată de mareşalul Macdonald, pentru a examina exacţiunile[78] comise[79],[80].
Este din nou numit în Consiliul de Stat la 25 iulie 1830[81], cu promisiunea scrisă să fie numit în „pairie” când ar fi publicate ordonanţele din iulie 1830, pe care nu le-a dorit. Atunci a intervenit căderea lui Carol al X-lea.
Se retrage din viaţa publică, după urcarea pe tron a lui Ludovic-Filip în 1830. Îşi ocupă timpul cu scrierea Memoriilor. Moare la 21 august 1845, în cel de-al 90-lea an de viaţă, aproape orb, la reşedinţa sa situată pe rue du Bac, la Paris[82].
„Sire” „Majestate,” „inventate prin servilism să fie înlocuite cu cel mai frumos, de Rege al Francezilor.” „Sire, îi spus el lui Ludovic al XVI-lea, abia şi-a aruncat privirea Adunarea Naţională asupra situaţiei Regatului că a şi observat că tulburările care o agită încă îşi au izvorul în pregătirile criminale ale emigraţilor francezi. Îndrăzneala lor este susţinută de prinţii germani care nesocotesc tratatele semnate de ei şi de Franţa, iar ei se prefac că uită ce îi datorează acestui imperiu Tratatul de la Westfalia, care le garantează drepturile şi securitatea. Aceste pregătiri ostile, aceste ameninţări cu invazia cer armamente care absorb sume imense, pe care naţiunea le-ar fi vărsat cu bucurie în mâinile cămătarilor. Este datoria dumneavoastră, Sire, să-i faceţi să înceteze ; nu depinde decât de dumneavoastră limbajul pe care regele Franţei trebuie să-l impună puterilor străine ! Spuneţi-le că peste tot unde au loc pregătiri contra Franţei, Franţa nu poate vedea decât duşmani ; că noi vom păstra cu religiozitate jurământul de a nu face nicio cucerire ; că noi le vom oferi buna vecinătate, prietenia inviolabilă a unui popor liber şi puternic ; că noi le vom respecta legile, tradiţiile, constituţiile ; dar că vrem ca a noastră să fie respectată. Spuneţi-le, în sfârşit, că, dacă prinţii Germaniei continuă să favorizeze pregătirile îndreptate contra Franţei, francezii vor duce la ei nu numai fierul şi flacăra, ci şi libertatea ! Este rândul lor să calculeze urmările acestei deşteptări a naţiunilor.” „Regina intră cu multă demnitate. Un ministru îi oferi mâna” „Regele apăru şi toate privirile se aţintiră asupra sa. Era înveşmântat într-un costum violet de mătase, pentru că purta dolliu. Aşezat alături de preşedinte, spuse: am sosit aici pentru a evita o mare crimă, şi mă voi socoti întodeauna în siguranţă împreună cu familia mea în mijlocul reprezentanţilor naţiunii. Acestea cuvinte fură urmate de cele mai vii aplauze. El adăugă mai departe: aici îmi voi petrece timpul ziua.” „Glumim pe seama Domnului Vaublanc care ştergea N de pe podul ! Ce făcea deci ? Ce facem.”