William Ockham (întâlnit scris şi ca Occam) (cca. 1285 - 1349, München) a fost un filozof, moralist şi scriitor politic de formaţie franciscană, considerat printre cei mai influenţi gânditori din întreg secolul XIV. El a promovat prin teoriile sale o concepţie nominalistă, care respingea ideea existenţei universaliilor (esenţelor supraindividuale). Argumentarea sa era bazată pe concepţia conform căreia universaliile sunt produsele gândirii umane abstracte şi deci nu au o existenţă extra-mentală, realizând astfel o imagine a unei lumi a fiinţelor contingente.
Este autorul briciului lui Ockam, astfel fiind unul dintre marii filozofi ai ştiinţei. Briciul lui Occam, (numit şi Lama lui Occam) sau principiul parcimoniei, este folosit pentru a justifica anumite afirmaţii ştiinţifice. Lui William de Occam i se atribuie principiul conform căruia cea mai simplă explicaţie pentru un fenomen este de preferat. Acest principiu îşi găseşte formularea deseori în felul următor: "entităţile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar".
Ockham este uneori considerat ca fiind un reprezentant al conceptualismului şi nu al nominalismului, pentru că în timp ce nominaliştii susţineau că universaliile sunt doar nişte cuvinte, nume pentru realităţile existente, conceptualiştii susţineau că sunt reprezentări mentale, care au o existanţă individuală, fie şi numai în mintea umană.
O contribuţie foarte importantă a fost cea adusă de William Ockham în domeniul logicii. Finalitatea acesteia este de a organiza şi clarifica reprezentările mentale. De acum celebrul brici al lui Ockham va însemna simplificarea explicaţiei în cât mai puţine cauze şi variabile. Noi îl cunoaştem pe Dumnezeu prin credinţa revelaţiei şi nu prin examinarea raţională a creaţiei sale.
Etica ockhamiană cuprinde mai multe teme. Pe de o parte, aceasta este o etică bazată pe principiul voinţei. Astfel, importanţa covârşitoare cade asupra intenţionalităţii imanente a acţiunilor şi nu asupra comportamentului exterior. Toate acţiunile sunt în esenţa lor neutre. Acest tip de etică implică o doză importantă de voinţă divină. Pe de altă parte, virtutea morală este una care nu are menirea de a duce implicit la salvarea sufletului, ci are nevoie şi de prezenţa unui har divin (starea de graţie), fără care mântuirea ar rămâne doar iluzorie.
Cuprins |
William Ockham, călugăr franciscan, a fost considerat de-a lungul vremii drept reprezentantul cel mai calificat al nominalismului. S-a născut în jurul anului 1288, în localitatea Ockham din Surrey, Anglia. Nu se ştie mai nimic despre familia şi starea sa socială. Înainte de a împlini paisprezece ani a intrat în ordinul franciscanilor iar anul 1305/6 îl găseşte la o mănăstire din Londra, unde beneficiază de o educaţie sistematică, influenţată de ideile şi textele care circulau între Oxford şi Paris. În 1310 începe să studieze teologia iar apoi pleacă la Oxford pentru câţiva ani (1317-1321), principalele lui preocupări îndreptându-se spre textele lui Henri din Gand, Giles din Roma şi Duns Scotus.
În 1321 este numit lector în filosofie la o şcoală Franciscană, probabil chiar la Londra, până în 1324, aceasta fiind perioada cea mai fertilă a activităţii sale. Tot acum începe să suporte atacuri din partea unor maeştri ai vremii (Walter Chatton, John of Reading), acesta din urmă acuzându-l chiar la curtea papală pentru învăţături false şi eretice.
În 1324 pleacă la Avignon, centrul vieţii eclesiale din Franţa, pentru alţi patru ani, în care a avut acces la disputele şi predicile curente, în timpul liber trebuind să răspundă inchizitorilor trimişi să chestioneze ortodoxia textelor sale (mai ales Comentariul la sentinţe). Lucru dificil, având în vedere că doctorii francezi erau dominicani tomişti.
În ultimii ani ai vieţii (1329-1347) Ockham se află la München, atras, ca şi alţi scolastici, de curtea imperială şi de faptul că locul adăpostea mai mulţi dizidenţi. În rest, oraşul nu era un centru important de învăţătură, ceea ce i-a permis lui Ockham să redacteze, în linişte, textele sale politice şi antipapale, axate pe ideea că instituţia catolică este atrasă în erezie prin practica îmbogăţirii.
Scrierile sale politice au jucat un rol important în discuţiile despre relaţia dintre Biserică şi stat. Cele mai influente în epocă au fost însă gândirea sa filosofică şi teologică. Tradiţional, i se atribuie iniţierea curentului nominalist oxfordian, deşi în ultimii ani această teză este infirmată, considerându-se că nominalismul nu a fost niciodată un curent atât de dominant în Oxford: în paralel, erau extrem de active un curent augustinian şi unul realist, cu care reprezentanţii nominalismului au avut multe dispute. Ockhamismul s-a infiltrat însă mult mai sistematic la Paris, unde chiar reprezentanţii augustinianismului îi adoptau filosofia naturală.
În secolul al XV-lea are loc o renaştere a şcolilor scolastice de gândire, odată cu divizarea facultăţilor după două curente majore: via antiqua (pregătire filosofică bazată pe comentariile aristotelice ale lui Albert cel Mare şi Toma din Aquino), respectiv via moderna (pregătire bazată pe comentariile lui Ockham, Buridan, Marsilius din Inghen). Ockham a fost astfel asimilat de către cei care îşi asumau „calea modernă” în învăţământ, devenind o autoritate incontestabilă pentru nominaliştii din Paris şi pentru mai toate universităţile din Germania.
Lucrările lui Ockham se clasifică de obicei în două mari grupuri: scrieri academice (filosofice şi teologice), respectiv scrieri politice. Din prima categorie fac parte lucrările de logică:
Tot în categoria scrierilor academice se înscriu tratatele teologice:
Scrierile politice (unele cu caracter antipapal) includ:
Am putea înţelege atât teoria lui Ockham despre universalii cât şi doctrina sa în general pornind de la două principii-pilot. Primul este unul teologic şi reprezintă un efect al doctrinei creaţiei.
Una din consecinţele principale ale Condamnării din 1277 a fost renunţarea la problema intermedierii. Cerul inteligibil nu mai este înţeles ca o succesiune de cauze intermediare şi astfel se instaurează, odată cu nominalismul, o distanţă între Dumnezeu şi natură, un „gol” care nu mai poate fi recuperat nici prin apelul la universalii, nici la sferele lui Aristotel. Dumnezeu este omnipotent în mod necondiţionat şi nemijlocit astfel încât poate interveni în orice moment şi loc. În acest sens, Condamnarea episcopului Tempier face posibilă o nouă emfază asupra puterii absolute a lui Dumnezeu.
Cel de-al doilea este principiul „Briciului” lui Ockham” , conform căruia nu trebuie să multiplicăm entităţile mai mult decât este necesar. Acesta este în primul rând un principiu de economie a gândirii şi el conduce direct la nominalismul ockhamian, conform căruia se poate respinge orice principiu realist în explicarea lucrurilor, singurele realităţi acceptate fiind substanţele individuale şi calităţile individuale. Nu există în realitate nimic „comun” indivizilor. De altfel, Ockham nu respinge numai realitatea universaliilor cum ar fi genurile sau speciile ci, împreună cu ele, toate „realităţile” care fuseseră desemnate prin categoriile aristotelice (cum spuneam, în afară de substanţa primă şi calitate).
La acestea două, la substanţă şi calitate, se pot reduce toate celelalte. Nu există nici genuri sau specii, nici „naturi comune” ca la Duns Scottus, ci numai şi numai unitatea numerică a individului, distincţia reală fiind cea între două lucruri (res) care pot exista separat (şi aceasta numai prin puterea lui Dumnezeu). Cu aceasta, prin intermediul unui principiu cum este cel al „briciului”, se ajunge direct la ceea ce dorise, de altfel, şi Toma din Aquino atunci când intrase în dispută cu averroiştii. Deosebirea este că Toma încercase să ajungă la această concluzie din interiorul peripatetismului (adică păstrând teoriile despre cauzele intermediare), în timp ce Ockham ajunge direct, eliminând obstacolele (de bună seamă, Condamnarea din 1277 fusese un precedent favorabil în acest sens).
În conformitate cu aceste principii, lumea este alcătuită dintr-un număr de indivizi izolaţi care nu au nimic în comun (şi Ockham afirmă aceasta cu convingerea că respectă cuvântul lui Aristotel). Din moment ce realiştii eşuaseră în identificarea unui concept substanţial comun despre Dumnezeu şi despre indivizi, deoarece universaliile totuşi nu se aplică indivizilor (cum fusese cazul la Toma în De ente et essentia, de exemplu, cu conceptul de esenţă), înseamnă că nu trebuie să evităm situaţia, mult mai la îndemână, conform căreia chiar nu avem un concept comun pentru Dumnezeu şi indivizi, dar nici pentru toţi indivizii la un loc. Pentru Ockham este mult mai verosimil un concept care, din aceleaşi motive de ireductibilitate, nu se aplică decât fiecărui individ în parte. Fiecare individ sau natură este un ce, este deja individuat, deci nu se justifică să-i căutăm un principiu de individuare. Ar fi un efort inutil.
Ceea ce trebuie să explicăm nu este individul, ci conceptul universal. Este o inversiune totală: realiştii porneau de la universal şi considerau necesară explicarea unui „mirabil” care era individualul; odată cu Ockham pornim de la individual iar ceea ce rămâne de explicat (ca „mirabil”) este tocmai universalul. Cum s-ar putea explica aşa ceva, din moment ce singura realitate este cea a individualului?
Ockham consideră că, dacă au vreo realitate, termenii universali sunt în orice caz cuvinte sau nume. Aici trebuie căutată soluţia şi pentru aceasta trebuie să ştim în ce constă limbajul. În Summa Logicae, partea I , Ockham îşi exprimă poziţia sa definitivă faţă de universalii după ce elaborează în prealabil teoria sa despre termenii orali, scrişi şi mentali, conform căreia universaliile nu ar fi decât nişte nume vorbite sau scrise care stau pentru termeni mentali.
